I walk alone
Ioana-Catalina Dorojan | 12.10.2008 | 10 comentarii | adauga comentariu
Intr-o ora apropiata de inserare ma decid ca nu pot sta locului in casa data fiind lipsa netului(i***k sucks) si faptul ca, pur si simplu, nu vreau sa pierd intreg weekendul stand in casa. M-am saturat de astfel de zile.
Cu unghiile proaspat vopsite in rosu inchis shi parul prins cu o clama neagra, in forma de floare, ies pe usa si merg incotro ma duc pasii. Ma decid sa fac traseul Piata Muncii-Unirii pe jos, avand si speranta capatarii unei siluete mai dezirabile. Intunericul isi face rapid prezenta, acoperind frunzele aramii ale copacilor si chipurile oamenilor de pe strada. Oameni singuri sau oameni tzinadu-se de mana. Oameni rataciti sau oameni regasiti. Pe biciclete, role, ganditori sau veseli. Si eu, singura, printre ei.
Cateva statii, pe intunericul dat, pareau sa aminteasca de paduri bantuite, uitate de lume, nu de un bulevard care ar duce inspre Centrul Bucurestiului. Luminile galbene, pale, uita, din cand in cand sa mai strapunga intunericul, contopite si ele parca intr-o contemplare continua. Intunericul moare si renaste.
Apropiindu-ma de Unirii, luminile reclamelor incep sa-si faca aparitia, reflectandu-se in apa Dambovitei, unduind usor, intr-un ritm, si el, pierdut. Apa curge, imbinand culorile puternice reflectate.
“Like the story I heard
A lifetime ago
Where a girl (and this is funny)
Took her life
And what she doesn’t know
Is how long it takes for the water to rise
And the breath to stop fighting
And the cold to close her eyes“
Mi-e frig..
Ma intorc.
Pasii sunt grabiti, in ciuda cantecelor de Cohen sau Poets of the fall. Imi fac loc prinre grupuletele care si-au ales drept loc de plimbare acelasi traseu cu mine. Merg decisa, insa fara o directie anume. Inca am o anume frica de intuneric, de straini. Inca mai cred in monstri. Exista.
Luna e aproape plina, chipul ei privind catre oameni, catre muritori, zambind, etern.
Ajung la curba de la Alba Iulia.
Imi amintesc ca mai am de cautat cate ceva pentru tema la conta. Plus Codul Fiscal.
Trec pe la nepoatamea, care ma ia de mana sa ma duca sa-i desenez pisici si rate pe tablita ei magica. Ajung acasa, fac o baie fierbinte. Ma simt batrana. Atat de batrana..
comentariile voastre
Soundchaser | 13 Octombrie 2008 20:32
Foarte frumos.
Inferno | 13 Octombrie 2008 22:57
imi place :D povestesti fff bine >:D
Jean | 14 Octombrie 2008 19:38
Foarte frumos, Blu. Ca intotdeauna, ai stiut sa atingi sufletul cititorului. :*
Poate ar trebui sa incerci o data sa pui cap la cap mai multe, cu o carte te poti simti si recompensata pe deasupra. ;)
lara | 18 Octombrie 2008 20:19
finalul mi-a dat de gandit..
Ioana D | 21 Octombrie 2008 18:34
Multzumesc pentru cuvintele frumoase. :)
Lara, in buletin nu sunt asa batrana. Unele trairi m-au facut sa ma simt astfel :)
ps, daca poate vrun admin al siteu-lui sa imi modifice linkul de la nume as ramane recunoscatoare, e de fapt http://katzy.wordpress.com/
matei hablinschi | 02 Noiembrie 2008 15:27
in vara cind am fost in tzara..ma duceam seara la Sf Stefan..in parc si la o crisma ..ascultam Ten New Songs si imi venea sa plutesc de placere...ma scuturam bine ..ca deh..romantic, visator nu merge la un barbat care este si motorist inrait..mai trageam o tura si iarasi ma intorceam la bisericutza si parcul meu...si acum ma sfisie dorul locurilor si a unor oameni..
cata | 28 Noiembrie 2008 09:50
frumos
matei hablinschi | 29 Noiembrie 2008 18:04
Cata, ti-am citit blogul....ai verva, fortza si visare...am fost din nou acum o saptamina acasa...sa-mi caut lininstea si o iubire pierduta...am gasit doar linistea...dar vin din nou in parcul de la Sf. Stefan
Mari | 20 Iunie 2009 20:30
Mare porcarie
LARRY ALEX | 30 Iunie 2009 01:02
Suntem niste patimasi. Iubim "satul asta turcesc" neconditionat. De fapt incercam sa il descoperim pe zi ce trece. Dam tarcoale strazilor sa adulmecam ceva nou din trecutul ulitelor vechi. Istoria e la doi pasi de noi.
