Intalnire cu un Poet
Simona Lazar | 26.03.2009 | 0 comentarii | adauga comentariu
Miez de iarna, anii '90. Poetul ma astepta in intersectie, la Lizeanu. Ne intalneam, o data pe luna, pentru un ceas, poate un ceas si jumatate. Era ziua in care veneam in Bucuresti pentru o premiera la teatru, un interviu cu un artist si intalnirea cu el.
Ii aduceam banii de colaborare, de la ziarul de provincie la care lucram, si luam de la el textele pentru urmatoarea luna. In ziua aceea, ca si in alte luni, avea sa ma ia dupa el, pe strazile pline de noroaie - aratand mai degraba a mahalale interbelice decat a Capitala europeana - in cautarea unei vechi carciumioare. Ah, carciumioarele "de la Obor", despre care (si in care) cantau vechii lautari! Intotdeauna era dimineata (putin dupa 10, deci puteai sa ceri si alcool), iar locul "ales" de Poet lasa impresia ca e suspendat in timp. Un timp care ii apartinea numai lui si in care eu eram intrusa. Intram, ne asezam la o masa spre fereastra. Localul era cel mult pe jumatate plin: muncitori din constructii, in salopete, cu cizme de cauciuc, beau "o cinzeaca" sau o bere, stand in picioare, ca si cum se pregateau sa fuga. De multe ori, eram singura femeie care intra acolo, in diminetile acelea cu lumina cruda. Nu indrazneam sa ripostez, nici sa-l intreb de ce trebuia sa ne intalnim "acolo". Ma asezam la masa si apoi Poetul aducea, invariabil, un paharel cu 50 ml de alcool - un coniac slab, contrafacut, ori o visinata, ori un lichior de menta - pentru mine, o cafea, un pahar cu apa si o bere. Spun "pentru mine"... de fapt, mi le aseza in fata, fara nici un cuvant. Lui isi lua o bere. Si-atat. Imi povestea despre oameni pe care i-a cunoscut - numele acelea sonore despre care aflai citind o istorie a literaturii contemporane - in vreme ce-si bea, linistit, berea. Eu abia indrazneam sa ma ating de cafeaua intotdeauna slaba, fara consistenta. Cand termina sticla cu bere, o aseza in fata mea, tragand-o spre el pe cea plina. Apoi continua povestile despre oameni, locuri, intamplari care nu aveau nimic de a face cu mediul sordid in care ne aflam. Dupa o ora, ne ridicam. Pe masa ramaneau sticlele de bere, goale, cana de cafea inca pe jumatate plina, paharul de apa, gol, si cel de coniac (de visinata, de lichior etc.), neatins. Poetul ma scotea apoi din labirintul de strazi, spunandu-mi: "Ti-am povestit despre ei, fiindca cineva trebuie sa stie, sa le duca povestea mai departe. Sa nu uiti..." Imi pormiteam sa scriu povestile, imediat ce voi ajunge acasa. Si uitam... Mi-l mai amintesc doar pe el, in lumina cruda a diminetii. Intr-o zi, am trecut pe una dintre acele strazi. Carciumioara nu mai este. In locul ei s-a facut un sediu de banca.
