La pas

Cu toate că acum doar câteva zile zâmbeam la vederea străzilor redenumite prin campania de ce iubim Bucureştiul, azi, în timp ce coboram din troleul blocat în trafic sporindu-mi considerabil şansele să ajung la următoarea staţie înaintea următoarelor 4 trolee, văzul unei pancarte pe care scria “Aici băteam mingea cu băieţii” m-a făcut să mă întreb pe cine ar trebui să bat şi eu ca să se circule cum trebuie în oraşul ăsta.
C-o shaorma nejustificat de rece în mână, evitând trecătorii mai puţin grăbiţi decât mine să ajungă unde or fi vrut să ajungă, mă gândeam, mergând repede ca de-obicei, la motive care fac Bucureştiul neiubit de locuitorii lui. Aproape că eram gata să pun traficul infernal în cap de listă, dar am realizat că fac ce face orice alt bucureştean tipic: e nemulţumit. Nemulţumit de oraş, de oameni, de calitatea lucrărilor de reabilitare a drumurilor, de traficul infernal, de zgomot, de poluare, de, de, de...
Şi dacă n-aş fi avut ocazia să aud involuntar în dimineaţa aceleiaşi zile discuţia telefonică a unei colege de facultate din provincie, care era hiper entuziasmată de viaţa nebună din capitală, poate că aş fi continuat să scriu într-o manieră ironică despre Bucureştiul nostru de aproape toate zilele.
Ca un copil de-ala care se plictiseşte de jucăria lui şi-o aruncă nemulţumit într-un colţişor, dar care trage cu dinţii de ea când un alt copil o foloseşte cu plăcere, aşa şi mie mi s-a făcut poftă nebună de Bucureşti, la simplul gând că altcineva poate aprecia mai bine decât mine ce-i al meu. Mi s-a făcut un chef de-ala ilogic de plimbat ore-ntregi pe străzi , cu-n partener de vorbă în dreapta mea şi cu-n vânt tăios prin păr. Fără destinaţii precise, fără trasee anticipate, fără orientări gândite şi mai ales fără presiunea timpului.

Să contemplu pitorescul, să simt pulsaţia vieţii, să mă bucur de coincidenţele inventate de mine sau pur şi simplu să merg pe străzi necirculate şi să povestesc unui prieten nebuniile mele din copilărie. Să dăm în drumul nostru de-o băbuţă în baston şi să-mi imaginez cum va arăta persoana de lângă mine la bătrâneţe. Să-i ascult planurile de viaţă ale celui de lângă mine şi să îmi dau cu părerea despre visele ascunse ale respectivei persoane.
Să caut, printre străzile vechi, imaginea descrisă într-o carte de Ionel Teodoreanu a unei case cu-n nuc gigantic la poartă, să adun castane de pe marginea drumului ca atunci când eram clasa I şi să nu fiu surprinsă când un ferrari mă claxonează să mă dau din mijlocul acelei străzi vechi şi neasfaltate. Să se întunece devreme şi să ieşim la prima şosea mare din apropiere, care în mod surprinzător nu-i chiar aşa departe de casă. Şi să mă urc într-un troleu semi-aglomerat, să prind un loc la geam şi să mă împac cu sentimentul că picioarele nu-mi sunt la fel de obosite precum îmi sunt ochii. Bucureştiul e acasă.

comentariile voastre

adauga comentariu

Scrie parerea ta:

nume:

email:

http://website:

comentariu:

cod verificare:

Nota: Mesajele cu un continut discriminatoriu, rasist, obscen, injurios, de instigare la violenta sau de promovare comerciala vor fi sterse.