Orasul meu, dilema mea

Oare mai iubesc Bucurestiul?? Cu siguranta l-am iubit, l-am dorit, l-am visat si mi l-am imaginat in mii de feluri in adolescenta cand ma pregateam sa devin studenta. Curios e faptul ca, in ultimul timp, imi pun foarte des intrebarea daca mai iubesc orasul acesta, daca mai este el tovarasul de drum pe care mi l-am imaginam acum vreo 11 ani cand am venit aici sa incep viata “adevarata”.
Chiar ieri am gasit un reportaj in ziarul Cotidianul a lui Viorel Ilisoi, in care acesta, in stilu-i original, descrie o scena urata petrecuta in statia tramvaiului 41 de la World Trade Centre. Nu are rost sa scriu in amanunt, cert e ca povestea m-a intristat si mai rau, m-a scarbit si mi-a adancit si mai tare dilema pe care o am de ceva timp. Mai iubesc orasul asta? Pot eu sa ma mai simt bine intr-un oras in care un biet amarat al sortii, cu mintile si sufletul pierdute, iese gol in strada, in mijlocul oamenilor, urla, se chinuie, injura, sperie copiii, provoaca cu siguranta dezgust dar nu si o reactie din partea lor? Oare bucurestenii sunt imuni la durere? Nu ne mai pasa de cel de langa noi nici macar cat sa dam un telefon la o Salvare sau la Politie? Nu stiu. Sper ca ma insel.
Spre rusinea mea, am trimis linkul si prietenilor mei, sa vada si ei in ce oras traiesc, sa mai scoata nasul din calculator si sa priveasca in fata realitatea. Imi doream ca toti sa aiba reactia mea. Sa isi dea seama ca intr-un fel arata Bucurestiul vazut din tramvaiul 41 sau autobuzul 102, si in alt fel din masina luxoasa, cu aer conditionat care poate nici nu ajunge pe strazile cu blocuri gri, cu miros de canalizare si oameni ignoranti din multe cartiere bucurestene.
As vrea sa nu fiu ipocrita si sa scriu un eseu la superlativ despre un oras cu multe hibe. As vrea sa recunoastem toti ca nu iubim suficient Bucurestiul incat sa il protejam mai mult, sa il curatam mai mult, si sa reusim incet, incet sa ii redam stralucirea de altadata. Toate aceste ganduri ma chinuie aproape zilnic din momentul in care ies din casa si iau contact cu casa mea mai mare, Bucurestiul.
Dar, revenind la povestea din Cotidianul, surprinzator, una din prietene, mi-a raspuns la mailul meu, cu un altul, “Bucuresti, vazut de un artist american”, un slideshow cu fotografii atat de frumoase, cu imagini superbe la amurg intr-un Bucuresti al carui farmec aproape il uitasem, incat m-am rusinat la gandul ca am renuntat sa vad partea frumoasa a lucrurilor si ca un strain a vazut prin ochiul aparatului si al sufletului “a charming city”, care se lupta sa isi recapete identitatea.
Si mi-am dat seama ca inca mi-e foarte drag Bucurestiul. El a fost prietenul care m-a adoptat si care m-a invatat sa iau viata in piept. Ii datorez multe si de aceea imi doresc sa il rasplatesc cumva, sa ii dau la randu-mi ajutorul de care are nevoie.
Imi sunt dragi locuri in care ma plimb si visez, ador parfumul Cotrocenilor, ador Herastraul in diminetile de vara, invaluit intr-un mister colorat de mii de flori si miresme, savurez de fiecare data plimbarea cu masina pe Calea Victoriei, cu cladirile ei vechi, impunatoare, mandre de originea lor, restaurantele din Centrul Civic, stradutele pe care au supravietuit case vechi, boieresti, o incantare pentru ochi, gradina de la Hanul lui Manuc, bisericuta Stavropoleos care are o curte interioara un adevarat colt de rai,
linistea dumnezeiasca si emotia din salile de teatru de la Odeon sau Bulandra, si multe altele pe care nu le mai gasesti in alta parte decat in Bucuresti.
Dar mi-as dori mai mult pentru orasul meu, casa mea mai mare. As vrea ca noi, cei care locuim aici, sa constientizam mai mult importanta propriilor fapte care de multe ori dauneaza grav aspectului si sanatatii orasului nostru.
Cred ca inca mai iubesc Bucurestiul, altfel nu m-ar durea sa vad Dambovita purtand cu greu sticle de plastic pe luciul apelor ei, hartiile zvarlite cu indiferenta din masini, trotuarul din fata magazinului Unirea, intesat cu mucuri de tigara si gume de mestecat, si altele pe care nu vreau sa le reamintesc pentru ca ar fi si mai dureros si am zis ca mi-e drag orasul. Da, mi-e drag si nu cred ca pot sa ma despart de el, dar trebuie sa il vindecam de boli si sa il ajutam sa isi revina din lunga convalescenta.
Seara, cand inchid ochii, si de afara patrunde zgomotul orasului meu, intind mainile catre el si il imbratisez, ca pe-un copil care nu stie inca sa se poarte cuviincios, si imi doresc... sa ma trezesc... iubindu-l din nou ca in prima zi...

comentariile voastre

adauga comentariu

Scrie parerea ta:

nume:

email:

http://website:

comentariu:

cod verificare:

Nota: Mesajele cu un continut discriminatoriu, rasist, obscen, injurios, de instigare la violenta sau de promovare comerciala vor fi sterse.